Este „autismul virtual” ceva real?
Răspunsul sincer are două părți.
Ce nu este real: ideea că ecranele cauzează autismul sau că expresia „autism virtual” ar desemna o afecțiune separată, pe care medicii o pot diagnostica; nu este un diagnostic. Niciun studiu nu a arătat vreuna dintre ele. Autismul durează toată viața și are o puternică componentă ereditară, iar copiii cu autism sunt oameni întregi, nu oameni stricați.
Ce este real: unii copii mici care își petrec cea mai mare parte a orelor de veghe cu ecranele arată semne care seamănă cu autismul (nu ridică privirea, nu reacționează când își aud numele, puține cuvinte). Iar unele familii relatează că acele semne s-au atenuat după ce ecranele s-au stins și zilele s-au umplut din nou de oameni. Rapoartele publicate sunt mici: un studiu-pilot cu nouă copii mici în Statele Unite, serii de cazuri din Iran și Pakistan și descrieri clinice din Franța. Niciunul nu a avut genul de grup de comparație care ar dovedi că ecranele au făcut diferența. În plus, la această vârstă copiii se schimbă repede, din multe motive.
Așadar, expresia indică o întrebare reală, la care știința nu a răspuns încă. Ce este lămurit e că bebelușii învață limbajul de la oamenii care le răspund și că autoritățile de sănătate, de la Organizația Mondială a Sănătății până la guvernul britanic, recomandă acum ca, sub doi ani, copiii să nu aibă ecrane deloc sau aproape deloc.
Dacă copilul dumneavoastră arată aceste semne, nu așteptați să aflați care explicație se potrivește. Renunțați la ecrane și cereți o evaluare. Renunțarea la ecrane nu costă nimic; în Statele Unite, o evaluare prin programul public de intervenție timpurie este gratuită pentru copiii sub trei ani, iar în multe alte țări este acoperită.
Scris cu ajutorul inteligenței artificiale și verificat pe baza surselor citate.
Informații generale, nu sfaturi medicale. Dacă vă faceți griji pentru copilul dumneavoastră, vorbiți cu medicul copilului.